Face parte dintre oamenii „mărunţi” ai acestei lumi.

S-a născut acum 52 de ani.  S-a măritat, cu nea Ghiţă şi a avut doi copii. De la nea Ghiţă, a avut şi bune şi rele… Poate mai multe rele. Poate mai multe bune ? Cine ştie…

Nea Ghiţă a murit acum vreo 7-8 luni cu un cancer hepatic. Nu a apucat să facă decât o cură de citostatice. Nu i-au fost de folos de nici un fel.  A fost un muribund rău şi a chinuit-o mult. S-a ţinut tare şi a dus la capăt necazul. L-a înmormântat aşa cum se cuvine, unde se cuvenea… Cimitirul din Chitila.

A rămas de pe urma lui cu o grămadă de probleme nerezolvate… dintre acelea pe care le rezolvă, de obicei bărbaţii… S-a zbătut şi le-a limpezit. Tocmai le terminase de limpezit şi-i făcuse şi de şase luni cele cuviincioase.

În noaptea din 28 decembrie a fost de serviciu. Şi-a făcut treaba iar dimineaţa s-a aşezat într-un pat. S-a aşezat să moară. Să moară tot de o tumoră hepatică dusă pe picioare până în ultimul moment.

Acum, Mariana Ghiţă este pe moarte, acolo unde a lucrat şi unde şi-a făcut treaba ei de om „mărunt” al acestei lumi. O măruntă infirmieră din hulitele spitale ale României contemporane care a spălat de scârbe mii de oameni, care le-a cărat ploştile, urinarele şi voma, i-a hrănit, primenit şi încurajat. S-a luptat cu lipsurile de detoate… medicamente, materiale… Să nu vă imaginaţi că a avut posibilitatea să se protejeze pe ea de colcăiala de bacterii şi viruşi, de sângele uscat sau proaspăt, de zemurile fetide ale unor plăgi … Nu a avut această posibilitate sau şansă…  Nu a avut nici măcar norocul  unui diagnostic precoce… ca să aibă măcar o mică şansă de tratament. Nu. Ca mai toţi lucrătorii din sistemul de sănătate românesc, nu a avut nici un fel de drept, nici un fel de înlesnire, nici un fel de compasiune… Venea la tură bolnavă pentru că nu avea cine să o înlocuiască. Venea la lucru cu cu hainele de protecţie proprii, pentru că de zeci de ani nimeni nu i-a mai dat un costum  de spital….

Spuneţi-mi, iubiţi cititori, de ce îmi dau lacrimile amitindu-mi cum zăcea în dimineaţa asta icterică, de un galben verzui de bilirubină 30, dormind un somn greu aproape de comă, în patul acela de după uşa salonului, cu un paravan improvizat în jurul ei şi ştiind cu certitudine că luni nu o să o mai găsesc acolo ?

Şi de ce nu mă linişteşte faptul că ştiu că nu mai suferă, că nu o mai doare coasta aceea care nu o lăsa să respire ? N-am avut curajul să o privesc în ochi şi să-i mulţumesc pentru prietenia ei necondiţionată.

Nu am avut curajul să-mi iau rămas bun…

Reclame