În fiecare martie, de 30 de ani, Jean Louis Vincent organizează Simpozionul  de reanimare, cea mai performantă manifestare de acest gen  la nivel mondial.

În ultimii ani, evenimentele s-au desfăşurat în sălile de la Atomium. Anul acesta, Simpozionul a revenit în Centrul renovat de lîngă Gare Centrale, SQUARE. Intrarea cea nouă este modernisimă, la nivelul -1 spre care se coboară pe nişte scări largi, adăpostită într-o structură de metal îmbrăcată în sticlă, scobită în burta deluşorului central al oraşului.  Se numeşte, evident, Glassentrance şi este dotată cu scări rulante şi lift.

Din nefericire, organizarea a fost mult mai puţin performantă decît în anii trecuţi. Sălile principale erau dotate cu uşi atît de grele, că abia le deschideam. Două dintre săli erau în afara ariei principale, presupunînd, una un traseu întortocheat prin măruntaiele Kunst Museum-ului şi una dintre curţile sale interioare iar o alta un drum de vreo 5 minute în afara perimetrului iniţial.

Au funcţionat concomitent 9 săli cu sesiuni dimineaţa şi după-amiaza, dar şi simpozioane tematice în pauza de prînz. Surprinzător faţă de anii trecuţi a fost importanta şi constanta perticipare în ultima zi şi ultmele ore de întruniri.

Expoziţia de aparatură, tehnică medicală şi medicamente abunda în tehnică de vîrf, extrem de scumpă şi, după unii, performantă.  Cam tot ce şi-ar dori sufletul unui anestezist.  Mai puţin pixuri, de data aceasta şi, uneori, materiale informative care trebuiau solicitate. Cel mai tare m-a impresionat o bijuterie norvegiană care din analiza pulsului şi tensiunii digitale scotea toţi parametrii macrohemodinamici utili într-o primă intenţie de supraveghere cardiovasculară. O altă jucărie drăguţă era un minuscul ecocardiograf cu sondă esofagiană retrocardiacă care dădea, de asemnea, rapid şi în timp real, majoritatea parametrilor macrohemodinamici (sculă, după afirmaţiile prezentatorilor, obligtorie în toate scţiile de ATI din Anglia).

Orşul era inundat de vizitatori, care mărşăluiau fericiţi pe străduţele întortocheate ale centrului istoric, vînînd care mai de care suveniruri autentice. Evident, rromii noştri colorau plăcut atmosfera prin prezenţa lor umilă şi muzica de prost gust din metrou sau Gare Centrale. Am avut norocul să aud numele Ţării mele pe stradă, vorbindu-se cu compasiune de „Problemele care par să continue să existe în România” mai ales pentru rromi, evident. Normalii români nu există pe nicăieri. Românul obişnuit, cu salariu mic şi pensie minusculă care-şi duce traiul de pe o zi pe alta cu amintirea vremurilor bune în care apartamentele abundau de detoate, fabricile dudiau şi argicultura aproape ecologică ne hrănea pe toţi pe săturate.

„Le Bruxelloi” autohton, este extrem de amabil şi drăguţ. Te salută cînd se aşează lîngă tine pe scaunul din metrou, îţi mulţumeşte pentru nimicul pe care l-ai cumpărat din jucăria lui de magazinaş, îţi dă fără reţineri reţeta de supă de ciuperci excelentă pe care o serveşte în ceşti mari, fiebinţi. Dimineaţa beam cafeaua într-un Snak în care toţi clienţii păreau să se cunoască între ei şi cu vînzătoarea. Atmosfera era extrem de plăcută.

Anunțuri