Bunul meu prieten Aurică vine din Republica Modova. A venit de mai mulţi ani, de fapt.
Acum îşi aminteşte… Cum a pus el o nepoţică să-i ceară lui tătîne-su să-i cumpere un frăţior… cu 5 lei, pentru că părintele n-avea bani.
Frăţiorul, a fost, se pare cumpărat cam un an mai tîrziu, solicitării…
Poveste cea mai impresionantă vine din timpul unei călătorii la Leningrad. Actualmente Sankt Petersburg.
În trenul de Leningrad, tînărul cuplu din care făcea parte şi Aurică intră în vorbă cu un alt cuplu, asiatic ceva mai copt…
Suntem, înă în URSS iar printre republicile unionale se numără cîteva republici asiatice.
Bonom, Aurică, în lipsă de alte teme, dupa ce el povestise cum vine cu luna de miere care urma a fi petrecută la Leningrad, îşi întreabă tovarăşul de drum:
– Şi cu ce treburi pe aici (aici fiind la cîteva mii de kilometri distanţă de locurile de baştină).
– Am venit să înfiem un copil…
Aurică se minunează. Cum, adică,atîta drum pentru un copil, un copil rus într-o localitate asiatică, îşi imaginează viitorul părinte problemele copilului de integrare, de cîte şi mai cîte…
– Prietene, i-a răspuns acesta. În locurile de unde vin eu, bărbatul nu-şi abandonează niciodată copilul…
Asta s-a întîmplat de mult, de pe vremea cînd, incă mai exista URSS, cînd, în una dintre republicile unionale asiatice legea pămîntului nu fusese, încă abolită.
Şi, îmi place să-mi imaginez că şi acum, un tînăr cuplu asiatic din vreuna dintre fostele republici unionale ştie că acolo, copiii nu se părăsesc niciodată. Că, pentru a înfiia un copil trecuie să vină pînă în vanitoasa Europă…
Şi, permite-ţi-mi întrebarea:
„Este cu ceva superioară morala europeană (cu drepturile omului cu tot) acestor cutume nescrise asiatice ?”