Şi povestea acestui sfîrşit de săptămînă, vine tot de la prietenul Aurel.
Prietenul Aurel, este urmaşul unor moldoveni rămaşi în Moldova de dincolo de Prut după punerea în aplicare a Diktatului de la Viena.
Şi familia lui a trecut prin deportările din Siberia.
Primul pas: deportarea.
Bunicii lui erau deja căsătoriţi. Bunicul, cu relaţii, a aflat ce urmează şi s-a ascuns prin nişte cotloane neştiute. În urma lui, au venit oficialii sovietici care organizau plecarea şi i-au îmbarcat familia (soţiia, copiii şi cine mai era pe acolo) în tren, pe cheltuiala statului şi i-au dus pe toţi în îndepărtata Siberie…
Bun, după vreo două săptămîni, iese capul de familie de pe unde era ascuns. Acasă, nimeni. Se ma vîntură ce se mai vîntură prin casa goală, nu-şi găseşte locul şi ce să facă !
Se duce la nou instalatele oficialităţi să se intereseze: „cu el cum rămîne…”
„Cum să rămînă. Să stea în casa lui şi să facă ce vrea !”
„Bine, dar ai lui nu mai sînt acolo !”
„Ce le priveşte pe ele, pe noile autorităţi ! A vrut să rămînă, n-are nimeni nimic împotrivă… Ele nu-şi văd capul de treburi !”
„Bine, dar ar vrea să se ducă după ai lui…”
„Foarte bine, să se ducă !”
„Păi, să fie şi el deportat !”
„Nu se mai poate… Deportarea s-a încheiat. Poate să se ducă unde vrea, dar pe cont propriu…”
Ceea ce a şi făcut…
S-a urcat singur în tren şi a pornit, pe cont şi cheltuială proprii, o călătorie de mai multe săptămîni şi peripeţii, la sfîrşitul căreia şi-a găsit familia deja „instalată” în pustietatea siberiană.
Al doilea pas : stabilirea
Acolo, cum vă spun pustietate cît vezi cu ochii. El şi ai lui şi-au săpat bordeie şi s-au aciuat cum necum. Gospodari, s-au apucat să-şi facă rost de-ale gurii, lucrînd fiecare pămînt cît îl ţineau baierele… Pe urmă şi-au făcut case… S-au aşezat gospodăreşte…
Pasul trei: relaţia cu autohtonii
Prin pustietatea aia, apăreau arareori, din departe, nişte autohtoni cu ochii oblici… Cum apăreau aşa dispăreau. Primele întîlniri au trezit panică. Pasă-mi-te , cineva îi informase pe deportaţi că autohtonii sînt canibali, mănîncă oameni…
Aşa azi, aşa mîine, cum e datul omului, se pomenesc seara, cînd stăteau la foc şi-şi plînegeau necazul, cu vizite scurte şi ciudate ale autohtonilor…
Vizite, este un fel de a spune… Mai mult „bombardamnete” de la o distanţă rezonabilă, cu … cartofi. Azi aşa, mîine aşa…
Între timp, cartofii adunîndu-se, i-au copt fumos în jar şi i-au mîncat…sub supravegherea invizibilă a „bombardatorilor”.
La un timp, experimentul a luat sfîrşit iar „bombardatorii” s-au înfiinţat în carne şi oase la focul de tabără al deportaţilor…
Şi autohtonilor le spusese cineva că deportaţii sunt mîncători de oameni. S-au tot gîndit ei cum să afle dacă este adevărat şi le-au dat cartofii ca să-i testeze… Dacă mănîncă şi ei cartofi, însemnă că nu mănîncă oameni…
Al patrulea pas: revenirea
După mai mulţi ani, vreo douăzeci şi ceva, dacă nu mă înşel, domiciliul forţat în Siberia a fost anulat şi cine a vrut s-a întors. S-au întors cam jumătate din cei plecaţi. Restul s-a stabilit definitiv în Siberia… Erau locuri frumoase şi pămînt cît vrei să lucrezi… Aşa că, să nu vă miraţi dacă, în drumurile voastre prin Siberia, veţi găsi acolo vorbitori de limbă moldovenească…
2 Responses »
Geomarz's Weblog 